Higrotermica: cum respiră și se usucă un perete de lemn

Higrotermica e fizica prin care căldura și umezeala trec împreună printr-un perete. La lemn contează mai mult decât la orice alt material, pentru că lemnul e higroscopic: schimbă umiditate cu aerul din jur. Într-un fel e un avantaj — un perete de lemn tamponează umezeala din încăpere, netezind vârfurile și îmbunătățind confortul. Dar vine cu o condiție de fier: peretele trebuie să se poată usca. Un perete care primește umezeală și nu o poate ceda putrezește din interior, fără să se vadă nimic la suprafață.

Regula cardinală, pe care o repetă orice fizician de construcție: peretele trebuie să fie mai etanș la vapori spre interior (partea caldă) și mai deschis spre exterior. Așa, umezeala care intră inevitabil dinspre casă găsește drum de ieșire spre afară și peretele se usucă în direcția corectă. Se măsoară prin valoarea sd (grosimea echivalentă de aer la difuzie): sd mare la interior, sd mic la exterior — de regulă un raport de câteva ori între cele două fețe. Inversează straturile (folie etanșă la exterior) și transformi peretele într-o capcană de umezeală.

Pericolul concret are un nume: condensul interstițial. Vaporii de apă difuzează prin perete dinspre cald spre rece; dacă întâlnesc un strat suficient de rece, condensează în interiorul peretelui — acolo unde nu-i vezi și unde lemnul stă umed. Riscul se verifică prin calcul, fie simplificat prin metoda Glaser (SR EN ISO 13788), fie prin simulare dinamică (SR EN 15026, gen WUFI) care ține cont de ploaie, soare și capacitatea lemnului de a tampona umezeala. În România, cadrul de calcul termotehnic e normativul C 107, care include verificarea la condens.

Confuzia care strică cele mai multe pereți de lemn: etanșeitatea la aer nu e același lucru cu bariera de vapori. Etanșeitatea (măsurată prin n50) oprește curenții de aer — iar aerul care se strecoară printr-o fisură cară cu el de zeci de ori mai multă umezeală decât ar difuza vreodată prin material. Bariera (mai corect: stratul de control al vaporilor) reglează difuzia lentă prin material. Sunt două funcții și adesea două straturi diferite; un perete are nevoie de amândouă, corect așezate. A crede că „am pus folie, deci e etanș" e o rețetă de umezeală.

Punerea în operă contează la fel de mult ca desenul: lemnul se montează uscat (sub ~18–20% umiditate) și ajunge în timp la umiditatea de echilibru cu interiorul, în jur de 10–12%. Cât timp rămâne sub pragul de ~20%, ciupercile nu-l atacă — de aici legătura directă cu durabilitatea. Un lemn montat umed, sau un perete care nu se usucă, urcă peste prag și începe să putrezească din interior.

Soluția modernă care împacă etanșeitatea de iarnă cu uscarea de vară e membrana cu sd variabil („inteligentă"): devine etanșă când aerul e uscat (iarnă, protejează) și mai deschisă când e umed (vară, lasă peretele să se usuce spre interior). Concluzia onestă: fizica peretelui de lemn nu iartă greșeli de concepție — dar, făcută corect, dă un perete care respiră, tamponează umezeala și durează. Nu e magie, e ordinea straturilor.